Despre Eminescu incorectul politic

A scris Tiberiu, bărbat, 18-21 ani (21/01/2010 - 02:03)

Zilele trecute, românii au sărbătorit 160 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Fiind o cifră rotundă era şi de aşteptat ca ceremoniile să fie mai pompoase. Mai peste tot în România, şi chiar şi aici, în Basarabia, s-au organizat manifestaţii pentru omagierii poetului Eminescu.

Din păcate, doar a poetului Eminescu…

Despre Eminescu ziaristul tradiţionalist, nici nu s-a pomenit, cu părere de rău. Nu s-a pomenit, de altfel, cam niciodată. În perioada de 120 de ani de la trecerea misterioasă a Românului Absolut în nefiinţă şi pînă azi, cam puţine s-au spus, puţine s-au pomenit despre realizările sale ca redactor al ziarului Timpul. Asta cu toate că între 1876 şi 1883, Eminescu s-a dedicat mai mult scrierii articolelor critice la adresa politicienilor corupţi ai vremii, decît scrierii poeziilor care să abordeze tema geniului, iubirii feciorelnice sau filozofia.

Desigur că, perioada de după 1876, a constituit maturizarea lui Eminescu, aceasta materializîndu-se în sute de articole tăioase (împotriva duşmanilor poporului) sau elogioase (pentru ţăranul român îndeosebi). Totuşi de ce majorităţii publicului nu îi este cunoscut, macăr rezumativ, ziaristul Eminescu?

Aruncînd o privire scută asupra articolelor lui Eminescu din Timpul, se observă caracterul critic al acestora la adresa celor ce conduceau ţara. Eminescu a fost poate unicul ziarist al vremii care s-a pronunţat noii orientări pe care o luase România modernă, şi însă atît de vehement. Observi uşor în articolele sale respingerea argumentată a păturii suprapuse, a politicianismului, a demagogiei, a elementelor străine, a formelor fără fond. Luînd cunoştinţă cu scrierile sale politice, dar şi cu situaţia Regatului de la acea vreme, am rămas inpresionat de faptul că, într-adevăr exista o problemă a păturii suprapuse, că într-adevăr reformele luate de politicienii vînzători de ţară erau un pericol. Într-adevăr, în acea perioadă problema jidanească se cerea rezolvată.

Este clar că răspunderea pe care şi-a luat-o Eminescu a fost prea grea pentru sine, mai ales dacă nu avea în spate vreun partid care să-l apere. Prin faptul că nu s-a temut să se opună înstrăinării României de bogăţiile şi tradiţiile sale, că a încercat să demaşte planurile oculte care se realizau în spatele vieţii parlementariste, el şi-a atras ura clasei politicianiste a vremii. De remarcat faptul că misterioasa sa “înnebunire” din 28 iunie 1883 a survenit tocmai în aceeaşi zi în care relaţiile diplomatice ale României cu Austro-Ungaria şi Germania erau suspendate (România riscînd să fie atacată pe cale armată, dacă nu desfiinţează Societatea de rezistenţă anti ungară “Carpaţii”, în care M. Eminescu era o persoană influentă). Alt lucru nu este cert: cu toate că în anii 1886-1889, Eminescu a scris o serie de poezii, şi chiar a scris unele articole sub pseudonim, nouă ni se tot impune că după 1883, Eminescu a “înnebunit” cu totul.

Pentru cineva care înţelege cît de cît esenţa lucrurilor, Eminescu nu a “înnebunit” în 1883, ci acesta a devenit după aceea dată un deţinut politic, poate primul din istoria noastră modernă, fiind închis forţat în ospicii de prin Austria sau Italia, pentru vina de a fi visat la o Românie a românilor.

Luînd deci, în considerare vasta sa activitate gazetărească naţionalistă, este o crimă să impui generaţiilor ce vin că Eminescu a fost doar un romantic, doar un filosof la fel de pesimist ca şi Shopenhauer, sau doar un geniu al literaturii. Da, geniu îi literatură, a fost în anii tinereţii, aceştia nebenificiind de o oarecare maturitate. În schimb, perioada lucrată de el ca redactor la Timpul, este o adevărată perioadă de maturizare în gîndirea lui Eminescu, perioadă care ne-a lăsat ca moştenire vaste scrieri politice, de o valoare cel puţin egală cu poeziile sale de dragoste sau cu caracter filosofic.

Constatăm cu regret că de un secol şi ceva, ne este impus doar Eminescu poetul. Studii ştiinţifice, tone de cărţi cu comentarii pentru lirica lui Eminescu, eminescologie dusă pînă dincolo de limita necesarului, întreceri între literaţii vremurilor de a-i aduce cît mai multe elogii… Poetul nepereche… Luceafărul poziei române… Geniul absolut… şi nimic, din păcate despre Eminescu gînditorul politic.

Consider că ar fi potrivit să se facă lumină şi peste activitatea sa de ziarist naţionalist. Pentru o cunoaştere mai detaliată a Românului Absolut, este necesară şi descoperirea sa ca gînditor politic pro-naţional. Altfel, Eminescu va rămîne, aşa cum ne este impus – un mare necunoscut.

Voi începe cu publicare unui articol din Timpul, scris la 13 iulie 1882 de M.Eminescu. Pe viitor, alte articole scrise cu rupere de inimă de Eminescu vor fi pubplicate pe acest blog.

“Un semn al declasarii si al inmultirii oamenilor cari nu lucreaza nimic si trebuiesc hraniti din bugete este fara indoiala sporirea darilor directe si indirecte si greutatea extrema cu care oamenii le platesc. Dari se gramadesc pe dari, de ajung orice articol ce intra-n gura sau acopere trupul, dare pe caldura si dare pe lumina, dare pe miscarea din loc in loc, pe tot ce traieste pe pamant ori in apa . Cine cunoaste starile de lucruri de acum douazeci si cinci de ani in materie fiscala stie ca deosebirea e cat cerul de pamant. Darea era directa: statul se adresa sincer catre omul care, posedand ceva, avea nevoie de apararea lui. Statul modern se adreseaza intr-o suma de cazuri indirect, escamotand din buzunarile oamenilor suma ce-i trebuieste. E insa evident ca orice dare, sub orice forma s-ar percepe si oricum s-ar chema, e platita la urma urmelor de catre pamant si de catra productiunea reala. O dovada oarecum elementara despre aceasta este regia tutunurilor. Desigur tot mecanismul sutelor si parasutelor de functionari, apoi toti acei cari traiesc din milioanele ce le produce aceasta dare nu produc ei insii un fir de tutun, nu adauga o centima la valoarea lui. Toti sunt mijlocitori intre producator si consumator, dar in calea acestei mijlociri producatorul capata pretul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, si din aceasta diferenta, din care cei doi membri de capetenie ai tranzactiunii economice nu au niciun folos, ci pierdere, mii si iarasi mii de paraziti sociali traiesc. Acest exemplu il dam pentru ca, de o elementara claritate, ne dovedeste printr-un caz produs in mod artificial netrebnicia marelui numar de mijlocitori. Precum agentii regiei, in intrepunerea lor intre producator si consumator, nu produc in realitate nimic, ci traiesc din diferenta impusa intre pretul obtinut de unul si cel platit de celalt, tot asa traiesc toti mijlocitorii din acea artificiala si ruinatoare diferenta. Darea directa ar fi deci singura dreapta si singura care are un element de moralitate in ea. Ceruta direct de la oameni, ei sunt in stare a simti cand marginea impozabilitatii s-au ajuns pe deplin si statul nu-si poate permite a face innoituri de prisos, cand, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dari indirecte se esploateaza pe nesimtite un popor intreg, de ajunge sa nu mai stie ce poate ori nu poate. Se simte numai ca puterea impozabila e sleita cu desavarsire si atunci zbiri guvernamentali acopar tara ca lacustele ori ca o armata de invazie si se dezvolta, sub protectia guvernului, un fel de brigandaj oficial. s-apoi se mai zice ca la toate relele din tara reactiunea e de vina. E in adevar regretabil ca lipseste un partid reactionar; un partid adeca cu destule mijloace si destula inraurire ca sa readuca trecutul, cam necioplit in felul lui, dar sanatos si vrednic. Spuna oricine dintre contimporanii ce tin minte ziua de alaltaieri daca, in timpul adevaratei reactiuni, s-a vandut vreunui om averea pentru neplata de bir sau daca era cu putinta macar una ca aceasta? Altfel acum. Pe langa sechestre, se-ntampla omoruri chiar cu ocazia implinirilor. O foaie din Targoviste ne spune ca o biata femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsa cine stie sub ce titlu, a fost batuta de un perceptor si ca a murit din acea bataie. In Bucuresti, o alta femeie, scutita de-o amenda comunala de 5 franci, a fost batuta de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestreaza trasurile, adeca instrumentul lor de munca, scutit de lege. Inainte-ne avem 8 chitante de dari implinite, taiate dintr-un registru “a souche”, fara nici o iscalitura si fara ca numarul din roluri sa fie trecut. si-n acelasi timp in care agenti fiscali ucid oamenii si lumea tipa de saracie, de neputinta de-a suporta atatea misiuni in strainatate, atatea pensii reversibile, atatea rascumparari, atat lux guvernamental si atata brigandaj parlamentar, in acelasi moment foile oficioase ne spun ca finantele merg bine, ca mai trebuiesc cateva zeci de milioane pentru poduri peste Dunare si pentru noua linii de cai ferate si o gara centrala la Bucuresti, pentru tinerimea eleganta, ce vra sa economiseze banii de birja pan-la gara Targovistei. Apoi – deie-ni-se voie – sub vestita reactiune, in trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pamant platea un galben pe an si atata tot. Nici chiar darea aceasta, cat de mica, nu se repartea in mod nedrept. Satul se aduna, facea cisla, platea fiecare dupa averea lui, vornicul aduna banii si – fara leafa si fara remiza – ii ducea cinstit la samesie. Nici hotii, nici bilete “a souche” fara iscalituri, nici perceptori, nici nimic. Vazand oare mizeriile de acum, nu avem cuvant sa spunem ca e epoca noilor fanarioti? Zi cu zi se adauga greutatile asupra tarii si, cu toate acestea, populatia lui producatoare n-a primit nimic in schimb cu aceste greutati. Tot plugul lui Mircea Voda brazdeaza acest nefericit pamant si, pe cand, dupa vechile asezaminte, taranul nu datorea pentru pamant si pasune decat 12 zile pe an si aducerea unui car de lemne de Craciun, astazi guvernul decreteaza ca macar 2 zile pe saptamana sa fie ale taranului. Toata diferenta intre munca celor 12 zile ale codului consuetudinar si munca actuala a taranilor o inghit clasele de mijlocitori, caci taranul acum sta mai rau decat inainte. si-n asemenea conditii detestabile, cand vedem producatorul tot atat de incult, insa cu mult mai sarac decat sub regimul vechi, cand se constata ca insasi constitutia fizica a poporului nostru degenereaza, ca nu numai nu mergem inainte, dar, prin degenerare, pierdem si posibilitatea progresului, tot atunci limbuti lustruiti, inchinatori de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi facut Romania.”

Sursa: http://stefanbolocan.wordpress.com

• 13 commentarii
• Tema: Politica si guvernare