Autorii care vor publica "întrebări" cu temele de acasa de la liceu/universitate vor fi blocaţi definitiv.

Cum m-a afectat creșterea fără tată

A scris adelle, femeie, 22-25 ani (21/03/2015 - 00:59)

În primul rând m-a făcut să fiu confuză. Și nu doar în privința bărbaților.
Ai mei au divorțat prin 1997, în perioada când Moldova se zbătea într-o sărăcie cruntă, oamenii nu primeau salariile de 6 luni, și se lua curentul. Țara, aflată în agonie după căderea URSS-ului și pornită pe un drum ”democratic”, adăpostea în Guvernul său comuniștii de ieri care își ieșeau din minți furând, făcând nevăzute proprietățile statului și aruncând oamenii într-o disperare aproape sălbatică. În condițiile acestea, ai mei au hotărât să divorțeze. Era mai mult un truc gândit de mama, ca să determine autoritățile să nu-l mai urmărească pe tata din cauza unor fraude financiare făcute de alții la locul său de muncă. Tata, aflat într-o funcție de răspundere, era ocupat să bea și să doarmă pe saltele infecte prin depozite părăsite (de unde a luat și râie), iar angajații săi profitau de prezența lui mahmură ca să- i strecoare semnătura prin registre de evidență cam tulburi. În scurt timp, s-a trezit căutat de așa-zisele organisme financiare ale vremii. A fost dat afară din serviciu și statul vroia să ia casa în care trăiam cu toții. Mama, care în tot acest timp a suferit bătăi crunte (la un episod am fost martoră și eu), și-a văzut bărbatul beat în public, și-a găsit soțul tăvălit în patul conjugal cu femei ajunse la aceeași treaptă de degradare ca și el, a suportat umilințele soacrei care o găsea pe ea responsabilă de situația creată, a făcut eforturi uriașe pentru a-și hrăni familia când tata a început să uite de noi. Ea a venit cu ideea de a divorța formal, astfel încât casa să rămână ei și copiilor, statul neavând dreptul să confiște unica proprietate a unei femei rămase singură cu 2 copii. Planul ei era ca, după divorț, să se mobilizeze amândoi ca să plătească uriașa datorie a tatălui meu, și după trecerea furtunii,să se împace înapoi cu acte și să-și vadă în continuare de viață. Era gata să-i ierte toate greșelile, să uite tot ce i-a făcut conștient sau inconștient, să-l readucă înapoi la starea în care era înainte să devină alcoolic.
Planul ei a reușit parțial. Statul a constatat divorțul, a lăsat casa în pace, în schimb nu știu ce a hotărât în privința tatei. Probabil i-au fixat o sumă sau i-au impus niște condiții, numai că eu, prin ceața celor 7 ani de viață, nu înțelegeam și nu conștientizam mare lucru. Nici din divorțul părinților nu am înțeles cine știe ce. Intuiam că sunt certați, că există o problemă în familie care aduce multă suferință, dar sufletul meu de copil își dorea împăcarea. Eram o mică ființă egoistă, care vroia să aibă alături un tată și o mamă, vroia iubire în familie și nu înțelegea de ce este tristă și ea.
Tata a hotărât să nu se mai întoarcă înapoi. A plecat la mama lui, a început să-și trăiască viața, uitând comod de noi. A reapărut prin 2001 probabil. Eu aveam 11 ani și încă îl așteptam. Îmi repeta că ne iubește nespus, pe mine și pe sora mea, și că este în stare să facă totul pentru noi. De făcut însă nu făcea nimic. Nu simțeam de la el acel interes pe care alți tați îl manifestau pentru copiii lor. Nu vedeam că s-ar mândri cu noi; că noi, ființele care îi purtăm mai departe viața și suflarea, contăm cât de puțin. Nu manifesta dorința de a mă vedea fericită, de a mă asigura de faptul că el va fi mereu lângă mine și că va fi un stâlp de susținere pentru femeia în care mă voi transforma. Undeva în psihicul meu se adunau aceste senzații, pe jumătate născute, lăsate în învălmășeală, încâlcite și uitate într-un ghem pe care nu puteam să-l răsfir. Încâlcite erau și cuvintele pe care le căutam să le pun unul lângă altul și să-i întorc înapoi, ca într-o comunicare normală, propriile mele cerințe față de el. Că vreau să-l știu alături de mine, că vreau să am loc în viața lui, să fiu iubită și apărată. Cuvintele însă nu reușeau să se adune, emoțiile nu reușeau să se contureze, nu reușeam să-i exprim stările mele și că am multă iubire să-i ofer. Tot acest balast de sentimente neprelucrate se transforma în ore de plâns. Lacrimile aduceau consolare și un fel de uitare comodă. Înveleam lucrurile nespuse cu un calm de care nu eram conștientă la vremea aceea. Chiar dacă aș fi reușit să-mi fac ordine în suflet, să clarific ce simt și ce vreau de la el, n-aș fi avut cui să transmit, pentru că el nu recepționa nimic.
Probabil el nu era conștient că pe Pâmânt se află 2 copii făcuți de el, care depind de el în atâtea privințe. Poate înțelegea asta, dar îî era frică de responsabilități, îi era teamă că trebuie să poarte răspundere pentru cineva. Spera probabil că noi vom crește bine-mersi fără el, că îl vom lăsa să-și trăiască viața și că raporturile între noi vor fi normale pe parcursul vieții. Sau poate că îi era indiferent, că nu-i păsa de nimic altceva în afară de propria persoană, iar faptul că are doi copii mici, două fete care sunt nevoite să crească fără el, îl lăsa rece. Probabil că era un amestec de egoism și lașitate, combinat cu criza celor 40 ani ai săi care îl făcea să fie sătul de toate. Am folosit de atâtea ori cuvântul ”probabil” pentru că niciodată nu am reușit să văd cum gândea, să-l înțeleg. Cred că nici nu vroia să fie înțeles. Vroia să fie lăsat în pace și ca altcineva să-i rezolve problemele. Probabil n-a reușit să fie bărbat până la capăt.
Iar pe mine asta m-a făcut confuză. Enigma propriului tată mi-a încâlcit mai tare sforile din spatele psihicului. Nu am fost în stare să înțeleg ce vreau de la mine, de la oameni, de la sexul opus. Nu reușeam să înțeleg cam cum ar trebui să fiu și cum ar trebui să mă port.
Nu reușeam să înțeleg dacă bărbații sunt dispuși să comunice, și în ce fel, dacă au sentimente, dacă au vreo scară de valori și dacă există cineva sau ceva care să atârne greu în această listă. Nu reușeam să pricep dacă bărbații își doresc familii sau dacă ideea de a avea copii le aduce bucurie. Anii treceau, iar eu mă îndoiam tot mai tare de fidelitatea bărbaților, de seriozitatea angajamentului luat față de o femeie. Problema era atît de încâlcită pentru mine, încât preferam să nu mă bag aici și nici să nu mă implic în vreo relație. Teama de infidelitate, de suferință, de faptul că el ar putea pleca și eu voi fi nevoită să strâng din urmă cioburile, mă făcea să fiu foarte șovăitoare atunci când apărea ideea unei relații. Atât de șovăitoare, încât preferam să tai din rădăcini orice inițiativă sentimentală.
Si m-a făcut să cred că nu sunt demnă de a fi iubită, că nu merit iubire. Nimeni nu mă ma iubi vreodată sincer și cu adevărat, întrucât nici propriul tată n-a dat doi bani pe mine. Nu îndrăzneam să accept că cineva alături de mine poate avea sentimente față de mine. Eram sigură că ceea ce numim noi ”sentimente” nu-și găseau locul în sufletul egoist al unui bărbat. Priveam cu un deosebit dispreț la fetele care se lăsau mângâiate și răsfățate, care credeau sincer în puterea unei îmbrățisări și în tandrețea unui sărut. O voce acră răzbătea de undeva din sufletul meu cel temător și le certa: Naivelor, ei nu vă iubesc! Atingerea aia pe braț nu înseamnă nimic pentru ei!. Eram de-a dreptul opacă la orice fel de manifestări sentimentale, pentru că, în opinia mea, ele nici nu existau. Bărbatul care îndrăznea să se apropie de mine și cerea un semn de afecțiune era agresiv respins. Eram convinsă că mă curtează din cu totul alte motive, că vrea să mă cucerească pentru a avea și el muierea lui. Să nu rămână singur. Să poate spune că are o femeie lângă el. Eram super-sigură că în relațiile mele cu sexul opus nici nu putea fi vorba de iubire. Asta se întâmplă în povești. În lumea reală, în opinia mea, un bărbat vede o femeie cu totul altfel. Și aici nu mă refer din perspectivă sexuală. Nu era nimic nou pentru mine faptul că orice femeie putea fi văzută ca obiect sexual. Mi se scotea asta în față în fiecare zi, mi se aducea aminte prin reclame, emisiuni, videoclipuri, exemple din societate. Nu mă deranja absolut deloc. Eram indiferentă. Convingerea mea că bărbatul vede femeia altfel se rezuma la ideea că el n-o vede deloc. Că pentru un bărbat, femeia pare cu totul lipsită de importanță, ștearsă, bună de uitat și bună de înlocuit oricând poftești. Că eu, ca femeie, nu voi însemna nimic pentru nimeni. Că pentru mine nimeni nu va muta munții din loc, că nimeni nu se va trezi dimineața și va face slalom printre griji și probleme pentru a mă vedea fericită, că nimeni nu va face nimic pentru mine pentru că eu pur și simplu nu merit. Mi-e greu să explic de ce credeam așa. Dar eram sigură de chestia asta, și de aceea nici nu ceream prea multe de la un băiat. Nu ceream nimic, mai bine zis. Nu-i ceream prezența, interesul, încercarea, participarea. Nu eram în stare să îi arăt că aș aprecia foarte mult orice gest al lui făcut pentru mine, așa cum nu am fost în stare nici să-i arăt propriului tată. Și în fond, știam că nimeni nu va face nimic pentru mine, pentru că de ce ar face-o? Și de fapt, n-am nevoie de nimic de la nimeni. Așa cum nu am cerut nimic de la tata, exact așa n-o să cer nimic de la nimeni. Și cu această teorie psihologică tăiam din rădăcini orice inițiativă sentimentală, refuzam cu hotărâre orice demers făcut de băieții adolescenței mele. Era o prostie să accept cererea cuiva de a ieși împreună sau de a înfiripa o relație, pentru că eu eram singură că el nu va face nimic pentru mine. La prima greutate va dispărea sau va fi indiferent. Încă o dată, nu ceream de la nimeni să ducă în spinare saci de probleme de dragul meu. Nu aveam pretenția asta de la nici o ființă vie, pentru că mă obișnuisem de ani buni să-mi rezolv singură chestiile. Dar eram sigură că dacă va apărea o problemă undeva cândva, nimeni nu va ieși în costum de zale să fugărească balaurii care îmi strică liniștea. Tot eu voi lupta cu ei. Și atunci, ce rost ar mai avea să lași pe cineva să-ți fie parte din viață? Și cine poate garanta că acel cineva nu îți va face mai mult rău? Pentru că exact de asta m-am temut întotdeauna cel mai mult: de unde știu eu că el nu-mi va face viața un iad?
Asta cu făcutul iadului am văzut-o cu ochii mei și am trăit-o cu toată inima mea pitită de frică. Unele crâmpeie răzlețe din trecut mai apar din când în când, și toate vorbesc de întuneric, de seri târzii în care noi ar fi trebuit să dormim și să nu auzim cum mama este bătută în holul casei. Sau de dimineți în care călcam peste cioburi de sticlă și ghivece sparte cu care tata arunca în ea. Sau de urlete pe care și acum pot să le redau mot-a-mot: ”Vrei să umplu pereții aceștia cu sânge, așa cum face X cu femeia lui?”. Sau de nopți în care trebuia să ne părăsim paturile și să ne ascundem în întunericul grădinii, lăsând-o pe mama ostatică furiei incontrolabile a lui tata. Ani de panică, încordare și teamă, când te temi că din senin se iscă scandalurile și se încing bătăile. Vremuri copilărești trăite atât de minunat, cu socoteli de viață simple și cu prietenii sincere, dar în care vezi cu ochii tăi cum mama e umilită de unicul bărbat care ar fi trebuit să-i facă viața mai ușoară. Și copil fiind, nu reușești să înțelegi ce motive îl îndeamnă să-și chinuie familia în felul acesta. Nici nu prea îți pasă de fapt, unicul lucru care rămâne nelămurit e de ce suferă mama. De ce acest bărbat căruia ea i-a oferit toată tinerețea, i-a dăruit copii, a pus umărul alături de el la construcția casei, i-a deschis larg porțile inimii, acum o chinuie? De ce tocmai el, bărbatul pe care l-a ales din iubire, a devenit acum agresorul ei, omul care pur și simplu se ambiționează s-o omoare în bătaie? Câte rezervoare de voință trebuie să ai ca să nimicești femeia căreia i-ai promis că o vei sprijini? De fiecare dată când îmi adresez aceste întrebări, devin copilul acela din praful ulițelor care ar vrea să înțeleagă complexele și încurcatele relații inter-umane. Să înțeleg de ce un bărbat n-are remușcări când își bate soția sau copiii? Sau dacă merită în general să ai un bărbat lângă tine? Oare ai putea îndura atâtea câte a îndurat mama? Și care ar fi miza? Cum vei putea să crezi că un bărbat te iubește cu adevărat, când tu dormi cu capul înfundat sub cearșafuri și auzi geamurile spărgându-se sub loviturile pumnilor? Despre ce iubire, grijă și ocrotire poate fi vorba, când bărbatul tău se poate transforma în ucigaș în secunda doi?
Din fericire, divorțul alor mei a fost făcut pe când aveam eu 7 ani, așa că am avut la dispoziție aproape 20 de ani să îmi revin. Dar de fiecare dată când văd înfiripându-se o relație sau oficializându-se o căsnicie, copilul de 6-7 ani din praful ulițelor se întreabă dacă nu cumva asta e continuarea poveștii. De fiecare dată când viața îmi scoate în cale un bărbat plăcut și înțelegător, presupun din start că el ar putea lua locul tatălui și ar începe să mă chinuie cu mare plăcere. Că odată ce va înțelege că sunt a lui cu acte, nu va ezita să-mi facă rău. De aceea nici nu-mi pasă prea mult de căsnicie. Gândul de a deveni soția cuiva nu mă impresionează, nu mișcă nimic prin sufletul meu încordat de temeri. Ani la rând, pentru mine era bătut în cuie faptul că instituția căsniciei este cea mai potrivită metodă prin care un bărbat îmi poate fura libertățile, îmi poate îngreuna viața și distruge pssihicul.
De aceea găsesc o satisfacție imensă în a fi singură. Sunt ferită de orice pericole, și atâta timp cât nu ofer inima și viața unui bărbat, sunt în siguranță și imposibil de atins. Știu că sună a dereglare psihică, dar în lumina asta văd eu lucrurile și mi se pare că le văd bine. Cine îmi poate garanta că o relație nu va înrăutăți lucrurile? Că nu îmi va fi mai rău decât acum? De unde să am eu încredere în el când îmi face promisiuni de iubire veșnică? Cum poți să ai încredere în bărbați când cel care ar fi trebuit să fie eroul vieții tale ți-a făcut atâta rău?


În încheiere, vreau să precizez că mereu am fost conștientă de faptul că există bărbați de calitate. Bărbați buni, altruiști și puternici, care ar face totul pentru familiile lor, care, indiferent de cât de neagră ar fi situația, nu ar face rău persoanelor dragi. Bărbați care, indiferent de succesul sau eșecul unei căsnicii, ar fi alături de copiii lor și i-ar ghida pe drumul vieții. Bărbați care ar fi în stare să facă rău tuturor celor care ar îndrăzni să tulbure cu ceva liniștea femeii iubite. Bărbați care poate au răni dureroase din trecut și care decid să nu repete greșelile tatălui. Toți acei bărbați, pe care noi femeile îi numim adevărați, și cărora nu le place să fie puși în aceeași oală cu semenii lor iresponsabili, lași și egoiști. Îi respect foarte mult și le doresc să fie apreciați la rândul lor de femei de calitate, femei pentru care merită să te zbați și să înduri greutățile vieții. Le doresc să fie răsplătiți cu cele mai calde zâmbete, cu cele mai sincere mulțumiri, și cu cele mai strânse îmbrățișări.

Comentarii (6)

A scris LostInTheAges la 31/05/2015 - 11:40:14

Faptul ca esti traumata e clar. Iti scrie un barbat dintre acei "bărbați care poate au răni dureroase din trecut și care decid să nu repete greșelile tatălui", apropos.
Asta e parerea mea - e bine ca esti independenta, si la fel ar trebui sa fii chiar si fara trecutul tau. Nu stiu cum era pe timpul mamei tale, si nu sunt sigur nici cum e acum la noi, dar intereseaza-te in privinta raportarii cazurilor de violenta domiciala si cum sunt rezolvate.
Spui ca nu vrei ca barbatul sa care munti pentru tine dar totodata ai un fel de pretentii stupide preluate din nuvele si telenovele. Ia-o usor, gaseste pe cineva cu care sa te intelegi bine, de preferat o persoana mai educata( dat fiind ca la noi barbatii needucati sunt ... ca panika asta de opinii), mai sensibila, in fine, lucrurile astea le poti foarte usor observa si tu in oameni cand le vezi - nu e chiar asa fara de speranta totul.
Eu sunt la fel de impotriva casniciilor si chiar de a avea copii. Dar asta nu inseamna ca nu poti sa intretii idile si totodata sa-ti construiesti viata de una singura, asa cum vrei.
Am aceeasi problema ca si tine intr-un fel, si inca altele pe deasupra, toate din copilarie, dar nu voi oferi alte explicatii in acest sens.
E bine sa faci rost de un prieten barbat ca sa te simti in siguranta in orice relatie si sa-l arati pe acesta iubitului s.a. E important sa nu intreci masura aici insa. Nu traim in filme din Hollywood.

A scris hoinarr la 06/06/2015 - 21:47:20

Tristă ”bibliografie”. Cel mai rău e că această istorie, cu mici deosebiri, îmi pare atît de cunoscută. Doar că e de la o altă persoană. Acest lucru denotă că în țara noastră multe copile au fost traumate psihologic de tații lor în acea perioadă. Confirm că de o astfel de persoană e foarte greu să te apropii și practic imposibil să-i calci pragul sufletului. La întrebarea ”de ce nu?” primești imediat în frunte un răspuns rece ”fiindcă nu am nici-o încredere în bărbați” și măcar bate-te cu capul de pereți...

Nu sunt în stare să întocmesc un comentariu mai cu esență dar vreau să-ți sugerez să nu te bazezi pe generalizări. Trăiește-ți viața independentă pe care ai reușit să o formezi dar nu șterge niciodată din lista opțiunea de a lăsa să apară un bărbat în viața ta. Acum ori mai tîrziu vei întîlni un om cu suflet mare pe care îl vei putea îmbrățișa cu toată căldura sufletului.

A scris skorpion la 06/06/2015 - 22:04:34

Singurul om pe care poti conta in lumea asta esti TU.

Iarta si impaca-te cu trecutul tau, iarta-ti parintii!

A fost o lectie de viata, tine cont de ea. Nu te incredinta in totalitate oamenilor, doar traieste viata avind deja experienta in spate! Considera ca ai o informatie in plus fata de restul care trebuie sa te ajute sa faci alegerea corecta!

Multa bafta si noroc!....:-)

O femeie a răspuns:29/07/2015 - 17:58:14

Cred ca încă mai poți schimba situația.
Potrivește o zi și vorbeste-i.

Pe mine m a sunat la șapte dimineață. Mi a zis ca va fi tot bine. Plingea în telefon.
La 1400 i au constatat decesul.

Nu am m ai lămurit nimic. Acum tre să trăiesc fără el, și niciodată nu voi înțelege de ce.

O femeie a răspuns:31/07/2015 - 16:40:29

Foarte triste, dar cum a spus si scorpion tu ai invatat o lectie pe propria ta piele si trebuie sa tii cont de ea dar farà ca sa ai frica de a iti face o viata. Sper cu tot sufletul ca vei gasi o persoana superba si buna la suflet, intelega toare si inteligenta care te va face sa crezi in iubire. Poate chiar vei ajunge la o cas nici e. Tu esti menager-ul propriei vieti asa ca doar tu vei putea decide ori c'è Pas din viata ta si daca ceva nu te aranje aza esti libera sa iei ori cind o alta strada. Daca vei avea copii ii vei invata c'è este Binele, pentru ca tu stii c'è este Raul, cit de Rai si in umani pot fi unii oameni.
La fel am trait farà tata , am si eu n amintiri foarte neplacute in privinta lui , dar nu intr'atit de crunte ca Ale tale.In ultimul timp tinem legatura si imi dau seama ca s-a schimbat foarte mult, spre bine. Are o alta familie si este de cel mai bun tata, sunt gelosa pe fratele meu mai Mic pentru ca el are Acea copil arie pe care eu mereu am visat-o , totodata sunt fericita pentru el. Sa stii ca Viata e frumoasa si frumusetea ei nu depinde de oamenii i rai .

A scris celena la 21/08/2015 - 19:22:55

foarte trist. desigur ca nu te inteleg. eu la rindul meu am avut parte de un tata perfect care din pacate nu mai este in viata si care imi lipseste foate mult

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!