Autorii care vor publica "întrebări" cu temele de acasa de la liceu/universitate vor fi blocaţi definitiv.

Oprește rutina pt un moment.

A scris feynman, bărbat, 22-25 ani (18/09/2018 - 17:42)

Câți dintre voi se gândesc la cine sunt ei? Unde ești tu în creierul tău, și ce te definește. Ai un tu? Ești o mașinărie biologică? ce idee aveți despre existența voastra? Vă deranjează întrebările astea și lipsa de răspuns la ele?
Sau e destul papă cacă jioacă?

Comentarii (8)

A scris skorpion la 19/09/2018 - 12:18:44

Pina la o anumita virsta, iti pui asemenea intrebari. Coincide exact cu perioada cind esti in identificarea propriului EU in aceasta lume. Apoi, vine viata si iti schimba toate intrebarile...si nimic nu mai conteaza...

Conteaza ca existi, ca traiesti frumos si te stradui sa lasi o urma buna in lumea asta...

A scris Silencer la 20/09/2018 - 19:02:56

Opinii... Trag aer in piept, miroase'a nostalgie :)
Sa ma dau si eu cu parerea ? :D Cum zicea o personalitate moderna: "Avem nevoie de un scop, un tel pentru a trece prin calvarul vietii". De nu ai scop, atunci intradevar se reduce totul la "papă cacă jioacă" cum ai spus. Deja unde iti gasesti acest scop depinde. Cineva in familie, cineva in credinta, cineva pur si simplu in prieteni.

Cauta care e scopul tau.

A scris after dark la 21/09/2018 - 09:55:44

Întreabă copiii ce sens are viața lor,cine sunt ei. Întrebații cînd se joacă sau cînd fac orice altceva.
Întreabă o persoană îndrăgostită care este scopul vieții. Întreabă un cercetător nerăbdător să descopere finalitățile acelei molecule în laboratorul său de muncă. Întreabă un profesor în momentul unei ore de studiu în fața unui grup de studenți plictisiți care este scopul lui și cine este el. Întreabă o femeie însărcinată înainte de a da naștere copilului, care este locul ei în lume, sau întreabă un soț tînăr care vrea să cumpere o casă pentru soția lui și pentru viitorii copii.
Sensul existenței este o întrebare vicioasă care ne-a fost introdusă în minte în mod pervers pentru a căuta ceva ce doar orbii mentali văd, ceva după viață, sclavismul oferit unei entități care este venerată ca și cum ar exista, trăind viața ca disidenți mortificați fizic pentru a face loc a ceva ce urmează a le fi donat după moarte, etc etc.
Sensul vieții fiecărui individ trebuie cunoscut,obținut, iar de aici fiecare are beneficiile sale, pe parcursul întregii existențe: cu destinații scurte/medii pe care reușim să ni le punem și la care reușim să ajungem.

A scris feynman la 22/09/2018 - 03:35:07

Placut surprins de răspunsuri. Cu toate astea am încercat să nu întreb care e scopul veții. Cum ați scris, asta ar implica faptul ca omul are un scop sau că ar trebui să caute unul. Chiar dacă întrebarile sunt aproape una de alta ceea ce am vrut să știu eu ține mai mult de construcția noastra materiala și mai puțin de gândurile pe care le avem. Cine te simți a fi? Probabil că mulți au fost învățați cine sunt , eu totuși am întrebari de felu. Ce ma face să fiu eu? Un fel de 2+2 fac un om. Unde sunt memoriile mele, ele par atât de imateriale și totodata pot pipăi creierul unde se afla. De ce roșesc când vb cu o fata frumoasa. De ce mie îmi place cafeaua iar altuia nu. Cum se explica gândurile abstracte sau sentimentele noastre. Eu nu aștept că știi raspunsul. Voiam să văd ce alte întrebari au unii când merge vorba de persoana lor sau spațiul care îl ocupa în univers.

A scris after dark la 22/09/2018 - 20:40:25

feynman, ok
dar răspunsul la o astfel de întrebare nu poate fi decît extrem de subiectiv, pentru că tindem să avem o viziune foarte îndulcită despre noi înşine şi este foarte greu să ne acceptăm aşa cum suntem de fapt. Dar şi aici intră in joc o serie de extreme relative. Dacă am o zi proastă şi mohorîtă, în faţa oglinzii aş putea percepe o persoană ştearsă, jalnică sau alte trăsături pe care mi le transmite mintea mea, dar în realitate poate arăt ok şi cînd sunt tristă. Aş putea da şi un exemplu opus. Să zicem că trec printr-un exces de zel şi proiectez asupra mea nişte super calităţi pe care nu le merit.
În general este un joc al proiecţiilor, de care uneori sunt extraordinar de conştientă şi care îmi crează şi disconfort de multe ori, pentru că mă simt pradă unui joc de-a realitatea...
Şi mai apoi realitatea...

A scris feynman la 23/09/2018 - 06:45:13

after dark.
Cum suntem de fapt? Putem percepe vreodată ceva obiectiv despre noi? Și ce ar însemna privire obiectivă în cazul nostru.
Înțeleg despre ce vb totuși de cele mai multe ori am un simț că pot arăta cu degetul ce ar fi subiectiv și aproape imposibil să am vreo caracterizare obiectivă. De parcă aș răsfoi o carte , percep paginile , dar undeva între pagini e acest echilibru greu de exprimat în cuvinte. E doar un simț că ar trebui să existe.
Asta naște nesiguranță în propria persoana, pentru că nu înțelegi în primul rând sursa unui gând și te simți a fi doar un oaspete în propria minte.

De aici îmi creez diferite teorii care să mă facă să mă împac cu propria existență.
Cum să mă împac cu alegerile făcute dacă totul ar fi doar o cauză-efect. De ce aș regreta ceva predeterminat?Ori e în sine regretul un efect al alegerii făcute și astfel însăși regretul nu are vreo valoare ce ar schimba cauza lui.
Mult mai interesant sună înterbarea. Cum a ajuns creierul nostru să conceapă ideea că trebuie să poarte responsabilitate în pofida faptului că izvorul a tot ce controlează sau gândește apare spontan, sau dacă nu e spontan apare în urma unei căi pe care dacă ar privi-o în urmă nu ar putea găsi originea ei.

De ce am ales să ne simțim dzei și nu sclavi a unei probabilități universale. Împotriva oricărui raționament logic noi oricum credem că deținem în mare parte control asupra noastră, complet lăsând la o parte faptul că nu avem idee cum se manifestă acest control și ce caracteristică are. E doar un simț.

A scris Lord A la 26/09/2018 - 10:29:03

https://www.nasa.gov/sites/default/files/images/540616main_pia00452-43_full.jpg

A scris after dark la 26/09/2018 - 13:45:54

Feynman, cred că ceea ce știm despre noi este doar o parte și poate una foarte mică spre deosebire de ceea ce nu știm despre noi înșine. Dimensiunea mea, timpul meu și spațiul pe care îl ocup, sunt percepute atît de corpul meu cît și de mintea mea din punctul meu de vedere.Suntem realitate, dar numai pentru noi înșine. Fiecare gînd, și deci orice percepție a realității, este rezultatul unei poziții particulare a subiectului care o interpretează. Deci, "adevărat" în aceste condiții și numai în acelea. Sosirea altor variabile nu neagă realitatea anterioară, ci produce și altul, nu mai puțin "adevărat".

Există oameni de știință care investighează materia în sine, solidă, gazoasă, lichidă și așa mai departe. Alții care aprofundează structura materiei la nivel molecular și relațiile chimice intermoleculare la nivelul atomilor și în interiorul lor. Există oameni de știință care merg mai departe, susținînd că toate acestea dispar la un anumit nivel de formă și la un anumit nivel de adîncime și de atunci nu înțeleg ce se întîmplă. Dar acest lucru nu depinde de lipsa instrumentelor, ci de faptul că omul este constituit astfel încît să nu poată înțelege mai mult. Există o limită dincolo de care percepția noastră nu ajunge.

Nu am atins încă apogeul introspecției absolute, tot ceea ce știu și tot ceea ce spun nu-mi aparține, sunt doar o sumă a tot ce am văzut,citit, perceput pe parcursul vieții din raportul între mine și ceea ce deja există.
Privitor la cauză-efect, nu mă simt o victimă pasivă a evenimentelor, doar am devenit protagonistă. Prin alegerea Cauzelor, generez Efectele, astfel încât evenimentele care vor începe să apară în viața mea vor fi în conformitate cu Legea Cauzei Efectului, sau cel puțin așa îmi place să cred că este. :)

În fond tu ai ales o întrebare grea, iar eu tocmai m-am întors cu picioarele pe pămînt, am fost trei zile în vacanță, cu mintea, corpul și sufletul :)

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!